Zilele trecute am primit prin e-mail o povestioară care mi-a plăcut şi pe care m-am gîndit s-o aduc şi aici, pentru întelesul ei adânc şi frumos.
Cu siguranţă, de multe ori ne-am aprins de la un cuvânt care ni s-a părut aruncat anume să ne rănească, de la un gest nepotrivit sau de la o întâmplare banală. Mai mult ca sigur, am stat supăraţi sau poate chiar nu ne-am vorbit ceasuri sau zile sau, mai trist, sapătămâni cu un prieten, cu vecinul, cu colega, cu fratele, cu mama sau cu tata, cu soţul sau soţia.
De fiecare dată, cel mai greu este primul pas spre împăcare. De multe ori simţi vina în suflet, dar mândria sau îndreptăţirea te împiedică să fii tu primul care ieşi în întâmpinare. Şi-atunci ai nevoie de un imbold, care să te ajute să faci gestul împăcării, să ceri iertare. Şi imboldul poate fi stăruinţa în rugăciune, un gând bun, o amintire frumoasă, sau...Cineva. Cineva care ştie mereu să ierte şi să iubească.
Şi acum, povestioara:
Şi acum, povestioara:
Doi fraţi care trăiau în gospodării alăturate au avut un conflict. Cearta a început după o mică neînţelegere şi a luat amploare, până când s-a produs
dezbinare între cei doi.
Totul a culminat cu un schimb de cuvinte dure, urmate de
săptămâni de tăcere.
Într-o dimineaţă, cineva a bătut la
uşa fratelui mai mare. Când a deschis uşa, a văzut un bărbat cu
unelte de tâmplărie.
- Caut de lucru pentru câteva zile, a zis străinul. Poate aveţi nevoie de
mici reparaţii aici, în gospodărie, eu v-aş putea ajuta.
- Da, a zis fratele mai mare, chiar bine! Am ceva de lucru pentru
dumneata.
Vezi acolo, pe partea cealaltă a
râului, locuieşte vecinul meu...Mă rog, de fapt este
fratele meu mai mic. Vreau să construiesc un gard de doi
metri înălţime, nu vreau să-l mai văd! Eu plec la câmp, la
treburile mele, dar aş vrea ca până mă întorc diseară, dacă se poate, să fie
gata.
Tâmplarul a muncit mult, măsurând,
tăind, bătând cuie. Aproape de asfinţit, când s-a întors de la câmp fratele mai
mare, tâmplarul tocmai terminase treaba. Uimit de ceea ce vedea, fermierul
a făcut ochii mari şi a rămas cu gura
căscată.
Nu era deloc un gard de doi metri.
În locul lui era un pod care lega cele două gospodării peste râu.
Tocmai în acel moment vecinul lui,
fratele cel mic, venea dinspre casa lui şi, copleşit de ceea ce vedea, a alergat spre fratele mai mare, l-a
îmbrăţişat şi i-a spus:
- Eşti un om deosebit!
Să te gândeşti tu să construieşti un pod aşa de frumos
după tot ce ţi-am spus şi ţi-am făcut! Iartă-mă, frate!
...Şi s-au iertat.
Tâmplarul, văzându-şi treaba
terminată, începu să-şi adune uneltele ca să plece într-ale sale.
- Aşteaptă, stai! i-a zis fratele cel mare. Mai stai câteva zile. Am mult de lucru pentru
dumneata...
- Mi-ar plăcea să mai
rămân, a spus tâmplarul, dar mai am multe poduri de construit...
