24 iunie 2013

Amestecate


Amestecate.
Adică bune şi rele, triste şi bucuroase, pline-ochi de trăiri de-a valma sau mai ordonate...cam astea mi-au fost zilele în ultima vreme...Imagini dintr-o viaţă banală, dintr-un timp pornit în galop, ca un armăsar fără frâie.
Zilele Rusaliilor mi-au adus liniştire într-un fel duios - căci doar Mângâietorul S-a pogorât în lume de-aleanul celor ce aşteptau făgăduinţa...

Abia mi-am oblojit tristeţea de-al fi pierdut pe părintele Justin...Tare mi-aş fi dorit să mai ajung la mănăstirea dintre cetini, dar am amânat mereu plecarea. Acum îmi pare nespus de rău...măcar să-l mai fi văzut o dată pe Părintele şi mi-ar fi fost de-ajuns. 
Ştiu că la mănăstire nimic n-o să mai fie la fel...doar ruga Părintelui o să fie aceeaşi, adumbrind tainic privegherile.





De Sarbatoarea Sfintei Treimi mi-a înflorit întreit orhideea - se pregătise din vreme, chiar m-am mirat de ce a dat din nou tija după ce abia se uscase. 
Câtă gingăşie, câtă puritate...ce bucurie am avut doar privind-o!


Deşi m-am obişnuit ca la sărbători mari să îmi îmbrac costumul popular moştenit de la bunica, deşi s-ar fi cuvenit să dau cinstire iei astăzi, n-am făcut-o, de teama căldurii.
 M-am întrebat însă, cum rezistau bătrânii noştri în portul lor, acelaşi parcă în orice vreme, fără să se vaite de frig sau de căldură?






Închei acum cu un gând pe marginea a ce-am notat mai sus...şi gândul acela s-ar concentra în două cuvinte - Carpe Diem! 
Trăieşte clipa, trăieşte-i bucuria!
 Chiar de-ar fi cât înflorirea unui boboc sau cât înfloritura iei. 
 Chiar de-ar fi cât un drum obositor până departe - la capătul lui, bucuria popasului covârşeşte oboseala şi truda...


13 iunie 2013

Poveste cu un soldat şi alte amintiri


Eram în şcoala generală şi în acel an, de Ziua Armatei, diriginta a hotărât să facem o ieşire la Cimitirul Eroilor, pentru că acolo, în cadru festiv, se organiza o comemorare a soldaţilor căzuţi pentru apărarea Patriei. 
Cimitirul, aşezat sub bolta stejarilor, era plin de lume: soldaţi, ofiţeri, gardă de onoare, fanfara armatei, oficialităţi, elevi, civili.
Am fost dirijati spre mormintele din stânga şi cu câte o floare în mână, ne-am aşezat, sfioşi, unul după altul, lângă câte o cruce de erou. Se înşiruiau mulţime de nume acolo: căpitan..., sergent..., locotenent..., soldat..., ostaş necunoscut...nume, nume, nume...Vieţi. Destine.
Pe crucea lângă care m-am aşezat scria simplu: soldat Traian Croitoru. M-am emoţionat. 
Am început să mă-ntreb în gând unde-o fi murit, dacă avea mamă, dacă avea soţie, dacă l-au plâns copiii. Mi-au venit în minte secvenţe din filmele despre război pe care le văzusem la TV: cum picau proiectile, cum explodau sfârtecând trupuri, cum tunurile bubuiau când înfundat, când asurzitor, cum soldaţii gemeau răniţi sau mureau aţintind ochi mari spre cer...
Când fanfara a îneceput să cânte, au început să-mi curgă lacrimile fără să-mi pot explica de ce. Mi le ştergeam pe furiş, ca nu cumva să mă vadă careva şi-apoi să mă-ntrebe de ce-am plâns sau să facă haz de sensibilitatea mea. 
Nu ştiu cât de atentă am fost la ce s-a petrecut apoi în jurul meu, nu-mi mai amintesc ce-a urmat şi cum s-a desfăşurat programul, în piept îmi bubuia inima în chip de altfel de salve de tun şi mintea mea nu înceta să se minuneze de măreţia morţii pentru un ideal adevărat.
Am revenit la mormântul lui Traian curând, însoţită de mama şi de tata. Am plantat în jurul crucii lalele, am aprins pe mormânt lumânări.
Traian era de-acum al meu, mi-l împropriasem. Nu ştiam dacă cineva l-a aşteptat, dacă cineva îl mai plânge - eu l-am plâns la prima noastră întâlnire. În primăvară, mormântul lui Traian era singurul care avea flori, covoraş frumos de lalele roşii. Ca sângele lui. Ca sângele lor, al soldaţilor...

Şi-am tot revenit la mormântul lui Traian. Dar nu de Ziua Armatei, ci de Ispas, cum spunea bunicul - veteran de război şi el - să-i aduc ofranda mea de gând şi de pomenire. 
Între timp, nici bunicul, care-mi povestea cum "a făcut frontul" în munţii Tatra şi care în fiecare an, de Înălţarea Domnului, ducea la Biserică o pâine mare şi albă şi un pomelnic cu eroii lui - fraţi, camarazi, cunoscuţi - nu mai este. A rămas amintirea lui şi-un mare dor, mai vii ca oricând în ziua aceasta a Înălţării. 
Pe pomelnicul meu de fiecare Liturghie, numele lui Traian şi-al bunicului Ştefan se înfrăţesc, aşezate una lângă alta. Şi rugăciunile mele de seară îi cuprind pe amândoi, ca un braţ de camarad. Şi nădăjduiesc că, în Cealaltă Vreme, ne vom întâlni şi voi putea să le spun fiecaruia aievea ce le spun în gând acum: bunicului că mi-a fost dor de el, iar lui Traian că am aşteptat o grămadă de ani să-l întâlnesc.

Hristos S-a înălţat!





8 iunie 2013

Darul merge la...


După cum am promis, azi este ziua în care darul meu de blog îşi va alege stăpânul :)
Vreau să vă mulţumesc tuturor pentru că aţi poposit aici, La porţile Cerului, aţi citit, mi-aţi lăsat gânduri frumoase şi aţi primit să fiţi dăruiţi. 
N-am ales cu random.org, ci am preferat să fac bileţele cu numele voastre şi apoi să le extrag - jocul ăsta mi se potriveşte mai bine :). 









 Aşadar, micul meu dar va ajunge la....Mariana M-H!


Draga mea Mariana, felicitări! Sunt sigură că nu întâmplător cartea a juns la tine! Abia aştept să o citeşi şi să-mi spui cum ţi-a plăcut. 
Până atunci însă, trimite-mi pe adresa de e-mail (o găseşti la profil) adresa ta, pentru a putea să o expediez cât mai repede.

O seară frumoasă tuturor!


Related Posts with Thumbnails