Gânduri la sfârșit de an

Nu știu de ce, în ultima vreme mi-a fost greu să scriu pe blog. Parcă nu-mi găseam cuvintele, stările, visele, puterile, liniștile.
Și starea asta nu s-a manifestat doar în virtual, părea că akedia m-a cuprins întru totul. Nu știu dacă a fost vreun motiv anume din cele care-mi vin în minte acum - oboseala acumulată în timp, durerile sufletești din anul acesta, plecarea tăicuțului meu, frământările de la serviciu, nestăruința în rugăciune - sau toate la un loc.
Dar știu sigur că motorul s-a pornit odată cu primirea Sfintelor Taine în ziua de Crăciun...
Ce om mărunt, ce mare Taină! Ce mare frumusețe și bunătate a lui Dumnezeu, câtă copleșitoare bucurie într-un suflet neînsemnat! Ce mare dar, ce minunat, pe măsura Dăruitorului!
Și-mi vin în minte iarăși versurile lui Voiculescu, ce mi-au fost colind de recunoștință:

„În coliba-ntunecată/ din carne și os lucrată/ a intrat Hristos deodată.

Nu făclie ce se stinge,/ nu icoană ce se frânge,/ ci El Însuși, Trup și Sânge...

Coliba cum l-a primit/ s-a făcut cer strălucit/ pe bolta de mărgărit...”

Pentru anul 2014, cuvântul-angajament mi-a fost „curaj”. În parte, am reușit câteva lucruri în sensul acesta și mă bucur, le socotesc realizări și despovărări deopotrivă.
Dacă ar fi să aleg un cuvânt pe care să-l exersez și să-l transform în stare în 2015, acela este „bucurie”.
 Sunt hotărâtă să-mi caut, să-mi îngădui, să-mi primesc, să-mi înțeleg, să-mi trăiesc toate bucuriile. Să le las să se manifeste (cu copilăroasă bucurie:) ), să nu le stânjenesc, să nu le murdăresc, să nu le înghesui în geamantanul cu sentimente și gânduri puse la păstrare „până când mi se limpezește mintea ori sufletul”.
Așadar, anul ce vine vreau să învăț să urc Treptele Bucuriei - după cum minunat întocmite le-am găsit la Ernest Bernea - pas cu pas, descoperire după descoperire, cu răgaz, fără grabă și mai ales cu bucurie!

Treptele bucuriei, lespede cu lespede, așa cum s-au așezat în „Preludii”, volumul cu trei cărți, scrise între 1939 și 1964:

Bucuria de a fi în lume

Bucuria de a cunoaște

Bucuria de a crea

Bucuria de a fi pur

Bucuria de a fi împreună

Bucuria plenitudinii

Bucuria dăruirii

Să fie Bucurie!

sursa - Google

Aritmetică

Între plecări şi veniri

degetul tău

numără vagoanele

într-o aritmetică simplă.

Aproape dorinţă,

gândul  desface impudic

din bagaje murdare

sensul cuvintelor.

Gustul copilăriei

Zilele trecute am primit o provocare de la Loredana, despre personajele preferate din desenele animate. 

Am copilărit înainte de 1989, când un film bun de desene animate era ceva rar şi nespus de dorit. De aceea, când am văzut prima dată filmele lui Walt Disney am fost foarte impresionată. 

Dar desenul animat care m-a marcat cu-adevărat, cu care am empatizat perfect şi care mi-e drag şi acum la fel de mult ca în copilărie a fost Heidi, fetiţa munţilor.

Filmul l-am văzut prima oară în seriale de 15 minute cred şi mereu avea drept început un cântec săltăreţ şi câteva imagini, iar cea în care Heidi plutea pe un norişor pufos deasupra satului copilăriei şi-a munţilor ei dragi îmi plăcea grozav! 

Genießen dich! :)

Doamne, ocroteşte-i pe români!

1 decembrie 2014

Sfântul Ardealului

25 de ani de la adăugarea la Ceata celor drepţi a Părintelui Arsenie Boca.
Să avem parte de rugăciunile lui!

"Sus, în Cer, la cârma nevăzută a lumii se rânduieşte ce să fie jos pe pământ, cu toţi şi cu fiecare. 
Dar cele ce vin să se întâmple pe pământ tot de pe pământ îşi iau plecare; aşa că, în toate, oricând, şi de noi atârnă ce să ne vie la dreapta judecată. Că aşa se ţine cumpăna între sus şi jos."

Părintele Arsenie Boca - Cărarea Împărăţiei

  

Foto din Biserica Drăgănescu, pictată de Părintele Arsenie 

Nădejde. Şi dragoste

Dragostea nu are nevoie de subtitrare sau de dicţionar. Are aceeaşi aromă şi gust pe întreg pământul.

 În faţa lui Dumnezeu nu există albi sau negri, români sau greci, slabi sau graşi, deştepţi sau proşti, bogaţi sau săraci, vrednici sau nevrednici, crocanţi sau pufoşi, sau alte categorii,  la El sunt cu toţii suflete. 

Şi un singur suflet dacă pierde, nici îngerii nu Îi sunt consolare. Aşa că rânduieşte la fiecare drumul, ritmul, timpul, momentul său… 

Hristos nu pune niciodată etichete pe nimeni. Nici noi nu avem nevoie de a arunca nici măcar cu piatra privirii spre celălalt, ci avem nevoie să scoatem chiar şi nisipul de pe mâinile sufletului. 

Omul are nevoie să fie atins atât de gingaş cu dragoste! 

Părintele Hrisostom Filipescu

Cu mai multă sensibilitate şi dorinţă de iubire vă pueţi încărca aici .

sursa Google

Vânzătorul de vise

Vise de vânzare, 

striga vânzătorul, 

vise!

Şi strigătul lui

îmi răscolea măruntaiele

aprig,

fierbinte,

nebun,

spărgându-se în mii de ecouri metalice

de suflet.

În ceasul străin 

al nopţii,

vânzătorul de vise

trecea pe strada pustie.

Gând de duminică

Dor. Ernest Bernea 

Puritatea e a copilului şi seninătatea a sfântului. De ce le dorim atât de mult pe amândouă? Câteodată suntem ca un iezer de munte.
Puritatea aparţine inocenţei, seninătatea echilibrului şi amândouă, substanţei nealterate a vieţii spirituale.
Cât de mult doresc oamenii să ajungă acolo unde unde lucrurile păstrează transparenţa începutului!
E un dor ascuns, un dor bolnav, un dor de înger, care nu se cuvine omului.
Omul simte uneori lumina împlinirii, dar nu durează; cine îl înfrânge?

(Ernest Bernea, Meditaţii filosofice, Bucureşti 1965)

Duminică cu gând bun!

O cafea în aşteptare. Lecţia despre închinare

Ziua bună la cafeluţă, astăzi mai merge încă una chiar dacă aţi savurat-o pe cea de dimineaţă, e rece, umezeală şi abia ne mai încăzim puţin! 
Sau, mai bine, un ceai fierbinte...

sursa:Google

Povestea de azi nu-i întâmplătoare, căci de câteva zile ne-am însoţit cu postul Crăciunului...să avem călătorie binecuvântată pâna la întâlnirea cu Praznicul Bucuriei! 

A fost odată...Pe vremea când oamenii mari nu-i prea pricepeau pe copii (fie vorba între noi, nici acum nu prea cată să-i priceapă întru totul). A fost, dar, atunci, un copilaş care se născuse fără mâini. 
Dar nu era copil mai vesel şi mai bucuros decât copilul acela. El alerga după toate vacile care se pierdeau şi le aducea numai din cuvânt în cireadă. Nu era ochi mai ager decât al lui care să zărească uliul cel răpitor de departe şi glasul lui speria arătarea, care lăsa curţile oamenilor neatacate. Dacă era de dus vreo veste grabnică de la un hotar la altul al satului, nu era picior mai iute ca al lui. Iar cântece, din cele ale Bisericii sau din cele populare, nu cânta nimeni cum cânta el. O voce caldă ca ochii lui, care-nlăcrima maicile celorlalţi, căci a sa murise la naştere. Sau, cine ştie, poate nu de la cântec lăcrimau...
Odată, boierul locului, tânăr şi tare îngâmfat, a catadicsit să calce prin satul de pe care lua şapte piei ca să-i fie bine pielii lui. S-a dus la Biserică, unde oamenii, umili şi cuminţi, l-au primit cu căldură, el însuşi, boierul, părând că s-a făcut mai bun. 
Dar când a ieşit pe uşa Bisericii, l-a aflat pe copilul nostru sărind cu picioarele peste un şant, înainte şi înapoi, înainte şi înapoi.
 - Ce faci, blestemăţie? se răsti la el boierul, trăgându-şi peste degetele îngălbenite de tutun mănuşile de culoarea piersicii, aşa se iese de la Biserică?
 Şi poate i-ar fi dat şi una cu mâna liberă, că-n cealaltă îşi aprinsese deja ţigara, de nu i-ar fi răspuns copilul:
 - Măria-ta! Eu, cum n-am mâini, mă-nchin cum pot. Iată, sărind în cele patru colţuri ale bălţii...
Şi poate că ar mai fi spus şi copilul şi boierul ceva, de n-ar fi văzut, laolaltă cu ceilalţi săteni, cum din apa limpezită de soare a bălţii se-nalţă spre cer tainic un lujer de crin alb, ca sufletul copilului închinător.
Tu, frăţioare, nu uiţi oare cumva să te-nchini când vezi Biserica sau când începi lucrul sau cine ştie?...De fiecare dată e loc de-o închinare. 
Caută, frăţioare, să nu te ruşineze copilul fără mâini în faţa Judecătorului Hristos!

(Părintele Constantin Necula - O lecţie despre închinare, din volumul "Căluţul lui Dumnezeu" )

În toată vremea, Sus să avem inimile!

Cinci lucruri dragi de sâmbăta asta...

...de fapt, nu sunt cinci, e un sigur motiv mare de bucurie: Soborul Sfinţilor Arhangheli. 
Restul bucuriilor şi lucrurilor frumoase de astăzi au atârnat tot de sărbătoarea îngerilor: bucuria de-a avea putinţa să fiu în biserică la vremea Sfintei Liturghii, bucuria de a asculta o predică bună, bucuria de a-l sărbători pe Mihăiţă al nostru drag, prâslea al nostru minunat - băieţelul soră-mii, bucuria de a avea înger păzitor, bucuria de a bea o cafea bună cu o prietenă bună şi plimbarea de după slujbă...
Şi mi-am mai amintit ceva: că prima mănăstire în care am călcat pe pământ grecesc a fost Mănăstirea Sfântului Arhanghel Mihail, din Thassos. 
Mi s-a părut că e cel mai frumos loc în care am ajuns până atunci, mi s-a părut cumva că sunt la porţile cerului....şi când am hotărât să aduc "la viaţă" :) blog-ul meu, m-am gândit că aşa trebuie să se numească şi să aibă ca fundal o imagine - cea mai dragă mie - de la Archangelos, de la Mănăstirea Sfântului Arhanghel Mihail, cea răsărită parcă deopotrivă din mare, din pământ şi din cer...

Să avem zile bucuroase în tovărăşia Sfinţilor Îngeri şi să întâmpinăm cum se cuvine sărbătoarea bunului nostru 

Sfânt Nectarie!

O cafea în aşteptare. Locuitorii cetăţii

Bună dimineaţa la cafeluţă!
Astăzi ne încălzim cu una orientală! :)

Sursa foto - Overland Sphere

Un bătrân beduin îşi făcea veacul la marginea unei oaze la intrarea unei cetăţi din Orientul Mijlociu. 
Într-o bună zi, un tânăr călător se apropie de el şi îl întrebă:
 - Nu am mai fost niciodată pe aici...cum sunt locuitorii acestei cetăţi?
Bătrânul îi răspunse printr-o întrebare:
 - Cum erau locuitorii cetăţii de unde vii domnia ta?
 - Erau egoişti şi răi! De aceea mă bucur că am putu pleca de acolo.
 - Aşa sunt şi cei din cetatea aceasta, îi răspunse atunci beduinul.
La puţin timp după ce tânărul plecă, alt călător se opri lângă omul nostru şi îi puse aceeaşi întrebare:
 - Cum sunt locuitorii cetăţii acesteia, bătrâne?
 - Dar locuitorii cetăţii domniei tale, cum erau?
 - Erau buni, mărinimoşi, primitori, cinstiţi. Aveam mulţi prieteni acolo şi cu greu i-am părăsit.
 - Aşa sunt şi locuitorii cetăţii acesteia! răspunse zâmbind beduinul.
Un neguţător care îşi odihnea cămilele la umbra oazei urmărise cu interes convorbirile, iar după plecarea celui de-al doilea călător îl întrebă, contrariat, pe bătrân:
 - Cum poţi să dai două răspunsuri absolut diferite la aceeaşi întrebare pe care ţi-o pun două persoane?
 - Fiule, răspunse cu blândeţe beduinul, fiecare om poartă lumea sa în propria-i inimă. 
Acela care nu a găsit nimic bun în trecut nu va găsi nici aici nimic bun. Dimpotrivă, cel care a avut şi-n alt oraş prieteni, va găsi şi aici tovarăşi credincioşi şi de încredere. Pentru că, vezi tu, oamenii nu sunt altceva decât ceea ce ştim noi găsi în ei.

Vă doresc o săptămână minunată, cu oameni frumoşi şi buni în preajmă!

O cafea în aşteptare. Pomul generos

Bună dimineaţa la cafeluţă!

Începe o săptămână nouă, sper să fie încă o săptămână de toamnă frumoasă.
Dacă toate toamnele ar fi ca cea de anul acesta, generoasă în soare auriu şi blând, cu ploi puţine, cu după-amiezi calde, mai-mai că aş reuşi să mă împrietenesc, în cele din urmă, cu acest 
anotimp :).
Şi la început de săptămână nouă, un gând: aş vrea să stărui în amintire şi rugăciune pentru cei care, de-a lungul vremii, într-un fel sau altul, mi-au făcut bine...

Era odată un pom mare şi puternic ce prinsese drag de un copil. 
 Copilaşul venea zilnic să îl vadă, aduna frunze, împletind cu ele cununi, se căţăra pe trunchiul său falnic şi se legăna agăţat de crengi. Se jucau împreună de-a v-aţi-ascunselea, iar când flămânzea de-atâta joacă, copilul se sătura cu fructele sale dulci. Când era obosit, adormea la umbra pomului, în vreme ce frunzişul îi şoptea un cântec de leagăn.
...şi copilul îndrăgea din toată inima pomul. Iar pomul era din cale-afară de fericit.
Timpul trecea, iar copilul crescu flăcăiandru; pomul rămânea ades singur, ducând dorul băiatului. 
Într-o zi, copilul veni să vadă pomul. Bucuros, acesta îi spuse:
 - Vino, copile! Caţără-te pe trunchiul meu, leagănă-te de ramurile mele, joacă-te la umbra mea şi fii fericit!
 - Sunt prea mare de acum ca să mă mai joc, răspunse copilul. Am alte vise...vreau să-mi cumpăr câte ceva, vreau să petrec. Am nevoie de bani. Poţi tu să-mi dai bani?
 - Îmi pare rău, răspunse pomul, dar eu nu am bani. Eu am doar frunze şi fructe. Dar culege-mi fructele, copile, apoi du-te şi le vinde în oraş. Aşa vei face rost de bani.
Copilul se căţără în pom şi culese toate fructele. Iar pomul se simţi fericit. 
Trecu multă vreme şi copilul nu se mai întoarse, iar pomul era tot mai trist.
Într-o bună zi, copilul apăru din nou şi pomul nostru, fremătănd de bucurie, îi spuse:
 - Apropie-te, copile, caţără-te pe trunchiul meu, leagănă-te de ramurile mele şi fii fericit!
Iar copilul, care era acum un tânăr chipeş, îi răspunse:
 - Acum nu am timp pentru asta, am alte vise. Vreau să mă căsătoresc, am nevoie de o casă unde să mă aşez cu soţia mea. Poţi tu să îmi dai o casă?
 - Eu nu am aşa ceva, zise pomul, casa mea este codrul, dar am crengi falnice pe care le poţi tăia şi poţi să-ţi construieşti o casă. 
Copilul tăie toate crengile pomului şi plecă. Iar pomul se simţi fericit.
Trecură veri şi ierni peste pomul nostru, dar copilul nu mai veni pe acolo. Atunci când se întoarse însă, pomul fu atât de fericit, încât abia mai putea vorbi:
 - Vino, copile, îngăimă...vino să te joci!
 - Sunt prea plictisit şi prea obosit pentru ca să mă joc, răspunse copilul. Vreau o barcă pentru a fugi departe de lume. Poţi tu oare să îmi dai o barcă?
 - Nu, nu am barcă, dar taie-mi trunchiul şi fă-ţi una. Aşa vei putea pleca departe, în lume şi vei fi fericit.
Copilul tăie degrabă trunchiul şi îşi făcu o barcă. Iar pomul se simţi fericit.
După foarte multă vreme, copilul se întoarse iarăşi. 
 - Îmi pare rău, copile, şopti pomul, dar nu mai am nimic să-ţi dau...Nu mai am fructe...
 - Dinţii mei nu mai sunt aşa de puternici ca să poată mânca fructe, spuse copilul.
 - Nu mai am crengi ca să te poţi legăna...
 - Sunt prea bătrân ca să mă mai prind de crengi, răspunse copilul.
 - ...nici trunchi nu mai am, ca să te poţi căţăra.
 - Sunt prea ostenit ca să mă mai caţăr!
 - Îmi pare rău, oftă pomul...doresc foarte mult să-ţi dăruiesc ceva, dar nu mai sunt decât o biată buturugă bătrână.
 - De acum nu mai am nevoie de mare lucru, rosti copilul, nu vreau decât un locuşor liniştit unde să mă aşez la odihnă. Mă simt tare obosit.
 Pomul se însenină dintr-o dată:
 - Ei bine, atunci nici nu-ţi trebuie mai mult decât o buturugă bătrână...Vino, copile, aşează-te şi te odihneşte!
Iar copilul asta şi făcu, fără să mai stea pe gânduri.
Şi pomul se simţi fericit.

(După o povestire de Shel Silverstein)

Cinci lucruri preferate sâmbăta asta...

... şi arătate duminica! :)
Ideea a pornit de la Ana.

Mere din merii plantaţi de tata. Anul acesta s-au întrecut în rod.

Passiflora mamei, mai frumoasă ca vara. Peste iarnă, după ce am bagat-o în casă, şi-a pierdut mai toate frunzele şi am crezut că o să moară.

Roşu de toamnă...

Sora mea a fost sărbătorita familiei, azi e ziua ei de naştere. Ai ei iubiţi iezişori şi soţ i-au făcut o surpriză maaaare, care a putut fi privită dis de dimineaţă de la fereastra camerei şi care arăta cam aşa: 

La mulţi ani, Sis! Şi eu te iubesc mult! 

Iar în încheiere, nişte imagini care nu-s de sâmbăta asta, nici măcar de luna aceasta nu-s, dar sunt cu dedicaţie: pentru Anca, Shuba şi Boris! :) De la Mitzura, cu drag! :)

Contemplare...

Deghizată în iederă :)

Climbing pe scara podului :)

Somn de prânz la soare (sau alte întrebuintări ale pisicii, de pildă perniţă de aşezat între geamuri...)

Săptămână minunată, tuturor!

O cafea în aşteptare. Mâna

Bună dimineaţa la cafeluţă!
Să începem săptămâna gândind la recunoştinţă!

sursa - Google

"Pentru că era ziua specială a Recunoştinţei, învăţătoarea le-a cerut elevilor ei de clasa întâi să deseneze ceva pentru care se simţeau recunoscători. Şcoala se afla într-un cartier foarte sărac, iar mulţi dintre elevi erau de condiţie foarte modestă, aşa că învăţătoarea se întreba pentru ce ar fi putut fi recunoscători micuţii. 
Era mai mult ca sigură că mulţi dintre ei vor desena un curcan sau o masă încărcată cu bucate, cum s-a şi întâmplat dealtfel. Însă tresări, uimită, când Douglas, un băieţel pirpiriu, i-a întins desenul lui, care nu semăna deloc cu celelalte. Într-o manieră stângace, copilăroasă, Douglas a desenat o...mână.
A cui o fi mâna? Întreaga clasă era fascinată de imagine, dar şi de întrebare.
 - Eu cred că este mâna lui Dumnezeu, care ne pune mâncare pe masă! a spus un băieţel.
 - Eu cred că este a fermeirului care creşte curcani, a strigat un altul.
 - A mamei, cu siguranţă, spuse o fetiţă.
Când agitaţia s-a mai pototlit şi elevii s-au întors la treburile lor, profesoara s-a aplecat uşor asupra lui Douglas şi i-a şoptit la ureche:
 - A cui era mâna, Douglas?
 - A dumneavoastră, doamnă învăţătoare, i-a răspuns acesta, tot în şoaptă.
Învăţătoarei i-a venit brusc în minte că îl ţinuse de multe ori de mână pe Douglas, un elev dintre cei mai defavorizaţi, dar în acelaşi timp gândi că procedase aşa mereu, cu mulţi dintre copiii pe care îi educa.

Pentru astfel de lucruri ar trebui, poate, să ne exprimăm cu toţii recunoştinta - nu doar pentru lucrurile materiale, ci şi pentru şansa de a mângâia pe cineva sau a fi mângâiaţi."

(După o povestioară din volumul "Supă de pui pentru suflete tinere")

5 lucruri care îmi plac sâmbăta asta

Ana a dat startul unui "joc" drăguţ: "5 Things I love Saturday", iar lucrurile care mi-s dragi sâmbăta asta sunt:

un cuvânt superb, aflat la părintele Hrisostom Filipescu:

"Să învățăm să iubim, să iertăm, să ne bucurăm de minunea vieții. Suntem aici într-o continuă lecție și poveste de iubire. De când ne naștem pornim în căutarea iubirii. Cădem, ne ridicăm, rănim, suntem răniți, ne umflăm, ne dezumflăm. Când în sfârșit am învățat să iubim curat, Doamne ne ia la El pentru ca nimeni și nimic să nu mai murdărească acea iubire. 
Iartă, iubește, binecuvântează, ești o minune! 
Bucură-te, suflete! Această clipă nu se mai întoarce niciodată! Viaţa pe care o trăim este rugăciunea pe care o oferim lui Dumnezeu."

cizmele de cauciuc achiziţionate de curând, cu care vreau să-nfrunt ploaia din toamna asta :)

pisicile de orice fel :) - astea-s croşetate şi foarte haioase, admirate pe Flickr

dovleceii pe care i-am cumpărat din Kaufland; sunt comestibili, dar eu o să-i folosesc pentru decor :)

crucea pe care am primit-o în dar de la mama, adusă tocmai din Corfu, de la Sfântul Spiridon şi pe care am aşezat-o cu drag mare în colţul cu icoane

Să aveţi o duminică frumoasă şi senină!

Mozaic de septembrie. Şi gânduri

Septembrie a fost o lună plină cu de toate. Poate prea plină (pentru că după câte-un episod de ăsta de plinătate, mă resimt...), dar a fost o lună frumoasă, un început de toamnă minunat. 
Îi sunt recunoscătoare lui Dumnezeu pentru soare şi pentru vremea bună, pentru fructe, pentru legume, pentru belşugul din cămară. În curte/grădină nu cultiv nimic, numai buruieni, atunci când n-am vreme să le scot din straturile cu flori, câteva tufe de rabarbăr (aşa i se spune la noi rubarbei), ceva pătrunjel pentru frunze şi nişte leuştean. Dar am gospodărit cu ce-am găsit pe piaţă şi sunt foarte mulţumită. 
Tot în grădină am doi piersici de vie, răsăriţi aşa, pur şi simplu - unuia i se coc fructele mai timpuriu, altuia abia pe vremea asta - aflaţi acum cam în al treilea an de rod şi care s-au întrecut în dărnicie, astfel încât am mâncat piersici parfumate pe săturate şi am făcut şi câteva borcănele de gem buuuun-bun :).
În 15 septembrie s-au împlinit trei luni de când tata s-a suit la Cer...îmi lipseşte-atât de mult, mi-e atât de dor...mi-s atât de vii în minte şi-n suflet imaginile cu el din vremurile lui bune, dar şi din vremea suferinţei şi parcă ieri s-au întâmplate toate câte le-am trăit...
În toamna asta cel mai greu mi-a fost să cobor în pivniţa de-acasă şi să văd pe rafturi borcanele şi sticlele de anul trecut, care purtau toate etichete scrise de mâna lui, ordonat, citeţ, cu scris frumos, cu litere egale, înclinate spre dreapta, perfecte, parcă ştanţate...
Nu cred că voi lepăda vreodată povara asta a durerii, poate doar o voi aşeza, din când în când alături, la vreo răscruce de drum, pentru ca s-o potrivesc mai bine şi s-o pot apuca mai uşor.
Timpul vindecă rănile, da, ştiu asta din alte dureri trecute, dar îţi lasă în amintirea trecerii dorul, ca un semn...

O cafea în aşteptare. Pentru iubitorii de animale :)

Bună dimineaţa la cafeluţă!
Dacă nu poate ajunge la voi aroma proaspătă şi delicioasă, mă gândesc că sigur va ajunge mesajul şi buna dispoziţie :)

Sursa Google

Un bărbat a scris o scrisoare şi a trimis-o pe adresa unui hotel mic şi cochet din vestul Statelor Unite, pe care intenţiona să-l viziteze în concediu. Iată ce a scris el în scrisoare:

"Doresc să poposesc în hotelul dumneavoastră câteva zile, însă aş dori foarte mult să îmi aduc şi câinele. Este un animal bine dresat şi foarte cuminte. Credeţi că aş putea dormi cu el în cameră?"

Bărbatul a primit prompt răspunsul de la propietarul hotelului:

"Am condus acest hotel timp de foarte mulţi ani şi niciodată nu mi s-a întâmplat ca vreun câine să-mi fure prosoapele, aşternuturile, tacâmurile sau tablourile de pe pereţi.

Nu a trebuit să arunc niciodată un câine în stradă în miez noapte pentru că beat fiind, făcea scandal şi îi deranja pe ceilalţi clienţi. Şi nici nu mi s-a întâmplat niciodată ca un câine să se furişeze şi să fugă pentru a nu-şi plăti cazarea. 

De aceea, câinele dumneavoastră este binevenit în hotelul meu. Mai mult de atât, dacă garantează pentru dumneavoastră, veţi fi binevenit şi dumneavoastră!"

(Karl Albrecht şi Ron Zenke, Sevice America)

Săptămână cu bucurii tuturor!

Dor de vară...

:)

Acrilic pe pânză 35/45cm

5 lucruri de sâmbăta asta

Astăzi a fost o zi pe care am petrecut-o în cea mai mare parte în curte, bucurându-mă cam până după prânz de un soare generos, aşa că lucrurile frumoase surprinse de acolo sunt. După roşul viu al florilor ai zice că toamna-i departe. Şi albinele erau în mare agitaţie, numai Argo, câinele lui Ştefan, fratele meu, dormita ca iarna, la gura sobei...

Mai multe despre "5 lucruri de iubit sâmbăta" găsiţi la Ana.

Să avem o duminică frumoasă, 
plină de pace!

O cafea în aşteptare. Primejdia înălţimii

Era începutul anului cînd am aşezat în paginile blogului ideea unei "cafele în aşteptare", venită în chip de poveste cu câte-o postare, la începutul săptămânii, lunea. 
Am scris o vreme, apoi m-am oprit - nu, nu mi s-a golit tolba, poveşti frumoase sunt cu grămada, slavă Domnului - m-am lenevit însă la alesul şi aşezatul lor aici, pe blog.
Mă gândesc să încep din nou şirul postărilor la "Cafea pentru prieteni", că tot vine toamna şi poveştile sunt numai bune de savurat, ca şi cafelele fierbinţi, în dimineţi răcoroase, ca să ne-ncălzească sufletul.

S-avem poftă!

Sursa-Google

Aţi auzit multe despre primejdiile ascensiunilor pe munte, vara nu trece fără ca ziarele, radiourile şi televizoarele să nu aducă ştirea vreunei nenorociri petrecută în munţi. 
Avalanşe, prăbuşiri, neguri, alunecări de costişe, iată câteva din primejdiile de care auzim mai des. Cea mai mare primejdie însă, la orice căţărare pe stânci, este ameţeala. Dacă drumeţul s-ar uita liniştit la peretele înalt al stâncii pe care caută să urce, poate c-ar ajunge sus teafăr. 
Ceva îl atrage însă să privească în jos, spre locuinţele oamenilor, să vadă cât de departe a ajuns, cât de sus pluteşte de-asupra lumii de-acolo, din văi. Dar numai ce şi-a întors privirea şi o putere vrăjită parcă îl trage în prăpastia cea grozavă, îşi pierde cumpătul şi în câteva clipe se rostogoleşte în hăurile pe care le urcase ceasuri întregi.
Dar nu numai la urcarea pe munte e aşa. Când omul râvneşte să se facă mai bun, mai curat, să se ridice de-asupra văii negre a dorinţelor josnice, sus, pe culmile înalte ale stăpânirii de sine, primejdii grele îl pândesc. 
Primejdia unei căderi e mare când omul nu priveşte drept înainte, la ţinta lui înaltă, ci se uită înapoi, spre a se mândri văzând cât de mult a luat-o înaintea celorlalţi.
Cine vrea să se facă mai bun, nu trebuie să se uite niciodată înapoi, în jos, spre a se bucura de înălţarea deasupra altoara, altfel îngâmfarea se apropie de dânsul, ca şi ameţela, şi îl trage fără nădejde de scăpare în adâncuri. 
Căci încălcarea virtuţii e căderea cea mai grea ce poate ajunge pe om. Zadarnică e atunci înălţimea la care s-a urcat: se prăbuşeşte în prăpastia întunecoasă a unei inimi de gheaţă şi vreme îndelungată este pierdut pentru piscuri...

(Povestire după Forster, scriitor şi critic literar englez)