26 februarie 2014

Recomandare de articol


"În DEPOZIT stau pe rafturi poveşti despre călătorii, sfaturi de viaţă, produse fabuloase, personaje incredibile. Ocazional se rătăcesc pe-aici istorii perfect adevărate despre media şi comunicare, emisiuni de televiziune şi articole din reviste."

E descrierea unui blog, pe care o face autoarea lui, Ana Maria Caia. L-am descoperit recent şi am citit acolo, pe lângă alte lucruri interesante, un articol pe care l-am adus aici şi pentru voi:

Tot Biserica e de vină

Ce e scris de-aici încolo e, de fapt, un autodenunţ. Eu sunt acel copil “îndobitocit” de mic în biserică. La 4 ani înţelegeam mai multe despre moarte decât ştiu acum copiii de 14 ani. La 5 ani ştiam ce e Raiul, ce e Iadul şi consumasem deja imaginile “înfricoşătoare” zugrăvite pe mănăstirile bucovinene. Mai mult, m-am născut în Mănăstirea Neamţ şi vecinătatea asta m-a dus zilnic la biserică. La un an jumate făceam mătănii, da, sunt acel copil “umilit” în faţa icoanelor. La 2 ani, părinţii “mă abuzau” ţinându-mă la slujba de Paşte şi de Crăciun. La 10 ani citeam cu spor Biblia şi aveam nesfârşite discuţii despre religie. Aveam habar de toţi sfinţii, pictam icoane şi ştiam slujba pe de rost. Ba mai mult, oroare, citeam şi toate cărţile pentru copii, cu poveşti “terorizante” religioase, pe care mi le aduceau prietenii noştri scumpi, familia Osz, familie de medic şi pastor adventist.
Eu sunt copilul acela “cu probleme psihice” din pricina viilor descrieri ale Iadului din operele Sfinţilor Părinţi. Am fost “expusă” la toate sincerităţile cărţilor religioase şi am asistat la discuţii intense despre păcat şi societate dintre tata (preot), mama şi duhovnici vestiţi ai Moldovei. E adevărat, n-am fost expusă la MTV şi la revista Bravo, nici la certuri în casă, nici la medii idioate, ceea ce înseamnă că părinţii mei m-au “discriminat” şi “izolat social”. Eu sunt copilul acela “habotnicizat” prin mersul pe la mănăstiri din patrimoniul UNESCO şi prin vizionări de filme plicticoase, cum ar fi Andrei Rubliov.
Eu sunt copilul ăla “pupător de moaşte”, târâtă la sărbători şi cu capul împuiat de atâtea prostii care nu servesc la nimic, la absolut nimic, nouă, oamenilor veşnic de succes şi veşnic învingători, care n-au nevoie niciodată de nici un sprijin de nicăieri pentru că suntem buricul universului. Eu sunt copilul acela “abandonat” în ghearele unor duhovnici care sunt mai răi decât nişte criminali, pentru că ştiu să asculte ce ai pe suflet şi ce n-ai spune niciodată nimănui. Şi nu te toarnă lumii, atunci când nu vrei să fii expus, culmea, pentru că există fiinţe omeneşti şi cu un alt profil decât al Biancăi Drăguşanu.
Eu sunt copilul ăla “deformat pe viaţă” pentru că a învăţat de mic că răul e rău şi binele e bine şi păcatul nu e ceva ce trebuie sărbătorit, ci ispăşit. M-au “distrus” cu lungi explicaţii, de mică, despre consecinţele faptelor noastre şi despre regretul necesar după ce faci o porcărie, despre răul pe care ţi-l faci urând şi răzbunându-te.
Le-am făcut pe toate, da, eu sunt acel copil care a trăit tot ce e mai cumplit în ţara asta, adică educaţie religioasă şi mers la biserică. Nici nu mai e nevoie să fie încă unul, eu sunt exemplul perfect, de manual, poftiţi, dragi specialişti în chestiuni spirituale, de mă analizaţi.
Cum am ajuns totuşi mare, o să încerc să vă explic şi cu vocea mea ce au produs în mine toate faptele de mai sus.
Nu mi-e frică de moarte şi de morţi. Mă pot gândi la cei care au plecat dintre noi cu dragoste şi seninătate, fără să mă nimicească anxietatea şi durerea. Trăiesc ca şi cum e o lume dincolo, adică ceva mai bun înspre care fiecare fiinţă omenească trebuie să aspire. Dacă lumea de dincolo nu este, nu o să am cum să fiu dezamăgită de asta, dar ştiu că viaţa mea e o aspiraţie spre ceva mai bun şi mai frumos.
Am răbdare, o răbdare clădită în biserică, soră cu speranţa. Când o iau razna, îmi mai pun nişte răbdare în mine şi asta îmi foloseşte să am, chiar în cele mai mizerabile situaţii, puterea să zâmbesc şi să merg mai departe.
Nu mi-e frică de oameni, nici de un posibil rău din ei. Păcatele sunt nişte manifestări ale naturii omeneşti, nişte alegeri, nişte căderi, nu sunt Răul absolut. Cât ar fi de ticălos cineva, el e om, după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Aşa lumea îmi este “mai deschisă”.
Am învăţat să gândesc şi m-am îndreptat spre filosofie prin lecturile religioase, mai accesibile copiilor şi celor foarte tineri, decât operele filosofilor. Am avut o bază solidă care m-a făcut să înţeleg filosofia europeană uşor şi să îi dau o interpretare uneori aparte. Am învăţat să nu mă sperii de îndoieli şi de incertitudini, să le folosesc pentru a progresa.
Am învăţat să mă deschid în faţa unor străini, să pot fi sinceră, să-mi asum trecutul şi faptele constructiv, nu aruncându-le ca pe un balast, ci reparând cât şi ce se poate din ele.
Ştiu să nu urăsc, să îmi exteriorizez (uneori prea mult) durerea şi dezamăgirea, dar să nu ajung niciodată la ură. E toxică.
Mă gândesc adesea la Dumnezeu şi la minunile lumii în care trăim. Nu mă pot abţine. L-am găsit acasă la mine, în bătrâna mănăstire Neamţ şi la moscheea Albastră, la templul budist din Chiang Mai, ba chiar şi la British Museum. Cred că era de fapt, geografic aşezat, în inimile celor care se rugau în aceste locuri.
Găsesc tot timpul, chiar dacă uneori greu şi târziu, un motiv bun să iert. Încercaţi, vă rog, să iertaţi ceva de neiertat numai ca să vedeţi câtă bucurie vă veţi produce.
Cred în egalitatea oamenilor în faţa lui Dumnezeu. Nu mi-e scârbă de boală, sărăcie, neputinţă. Nu la nivel declarativ. Ştiu să dau sărmanului ori celui în nevoie şi să nu cumpăr ca o purcică umflată tone de lucruri pe care să le arunc, să le stric, să le irosesc. Când mă simt tâmpită de cap de lăcomie (probabil cel mai comun păcat al lumii de azi), îmi amintesc de chipul schimonosit al cămătarului gata să se ducă în iad, din pridvorul bisericii unde slujeşte tata. Şi parcă îmi mai trece.
Ştiu să fiu singură cu mine şi să mă gândesc. În tăcere. Şi asta preţuiesc în viaţa mea foarte mult.
P.S. O adolescentă a fugit de-acasă şi duhovnicul ei e de vină, dimpreună cu credinţa în Dumnezeu, biserica şi orele de religie. Dacă toate acestea nu existau, adolescenţa era o perioadă mai puţin dificilă, familia ei mai armonioasă, şcoala mai bună, părinţii mai grijulii, societatea mai puţin deprimantă şi desigur, ea n-ar fi plecat niciodată de acasă. Totuşi, o rugăminte pentru cei care scriu cu numele ei în titlu, articole cu mare trafic. Google, spre deosebire de biserică şi duhovnici şi sfinţi, nici nu uită, nici nu iartă. Când scrieţi bălăriile alea cu presupuneri despre viaţa ei, gândiţi-vă cât de uşor îi va fi fetei salvate de voi.  Le vor citi peste 10 ani pretendenţii ei, viitorii socri, angajatorii şi colegii. Sigur, dacă se va duce la mănăstire asta nu contează, pentru că acolo nici nu te judecă, nici pe Google nu-l întreabă.




















17 februarie 2014

O cafea în aşteptare. File de jurnal


Bună dimineaţa la cafeluţă!

Recitesc o carte pe care mi-am cumpărat-o acum câţiva ani - Biografia unui destin misionar. Jurnalul părintelui Alexander Schmemann - şi pe care am citit-o atunci dintr-o suflare, nu pentru că s-ar fi citit uşor, ci pentru că nu pridideam să mă mir văzând că-mi tălmăceşte frumos şi adevărat răspunsuri la întrebări sau nedumeriri sau că-mi confirmă şi lămureşte simţiri ori bănuieli. 
O recitesc ca şi când aş citi-o prima oară, deşi e plină de sublineri şi observaţii pe care le-am făcut, după obiceiu-mi, o redescopăr şi îmi propun să trec mai conştientă şi mai mulţumitoare prin fiecare nouă zi.


Sursa - Google


Vineri, 9 martie 1973
...
Greşeala majoră a omului modern este identificarea vieţii cu activismul, cu gândirea, etc. şi de aici incapacitatea de "a trăi", pur şi simplu, adică de a simţi, de a preţui, de a trăi viaţa ca dar veşnic.
Să păşeşti spre gară în lumina primăverii sub stropii de ploaie, să poţi vedea, să simţi, să priveşti o rază de soare ce odihneşte pe un perete - toate acestea constituie realitatea vieţii. Ele nu sunt împrejurări ale activismului sau ale gândirii, nu sunt doar un fundal insignifiant, ci sunt modul pentru care cineva acţionează sau gândeşte. 
Doar în această realitate a vieţii Dumnezeu Se revelează, iar nu în acte şi gânduri.
Din această cauză Julien Green are dreptate când afirmă: "Totul este altundeva" - "Singurul adevăr stă în leagănul ramurilor desfrunzite".
 La fel se întâmplă şi în comunicare. Nu se comunică prin discuţii şi polemici. Cu cât comunicarea este mai profundă şi mai însufleţită, cu atât este mai puţin condiţionată de cuvinte. Mai mult, ne temem de cuvinte, deoarece ele pot risipi comuniunea, pot îndepărta bucuria.

Luni, 2 aprilie 1973
....
Primăvara este blândă, aproape umilă. O duminică ploioasă. Liniştea, pustietatea acestor sătucuri. Bucuria vieţii trăite dincolo de activismul superficial, bucuria care este esenţa vieţii...Şi în noaptea târzie, ploaia, luminile şi viaţa din spatele ferestrelor luminate. 
Dacă nu ne este dat să simţim toate acestea, ce pot însemna cuvintele "Pe Tine Te lăudăm, pe Tine Te binecuvântăm, Ţie Îţi mulţumim...?"




13 februarie 2014

Unde se avântă vulturii


Hotar între cer şi pământ, cuib de rugăciune neîncetată şi de veghe neadormită, meterez al trăirii şi simţirii româneşti, munte duhovnicesc străjuind Valea Frumoasei. Mănăstirea Oaşa.

În obştea nu foarte numeroasă, mai dârji în hotărâre decât asprimea traiului de munte şi mai blânzi la suflet decât cea mai dulce adiere de primăvară, monahii împlinesc tainica rânduială lăsată de veacuri pentru cei care s-au afierosit lui Dumnezeu, uitând lumea: priveghere, rugăciune, muncă, mulţumire.

În biserica mică miroase a tămâie iar la strană se cântă molcom. Din candele, lumina aurie poleieşte totul: catapeteasmă, icoane, zugrăveală, mâna fratelui care întoarce pe rând foile cărţii: "Neînfruntată nădejdea ta, Născătoare de Dumnezeu, având, mă voi mântui. Folosinţa ta agonisind, Preacurată, nu mă voi teme..."
O pace dulce te umple şi te aşează şi pe tine în vadul rugăciunii...

Afară din mănăstire, înapoi şi înainte pădure şi cărare şerpuindă şi la puţină cale, apele lacului, oglinda cerului...cum să nu mulţumeşti lui Dumnezeu pentru asemenea pământ românesc minunat?

 












Tot la poale de Şurean, sora mai mică a Oaşii, mănăstirea Ţeţ, odihneşte într-o poiană. 
O mână de maici curajoase şi nespus de frumoase, ţin tovărăşie iarna lupilor veniţi până aproape de curtea mănăstirii, iar vara celor mai verzi brazi şi celor mai frumoşi munţi. N-au frică, pentru că le este apărător şi steag Sfântul Gheorghe, purtătorul de Biruinţă.

 Cutreierând, pelerin avid de frumos şi sfânt, te miri, te bucuri, descoperi, mulţumeşti.
 Împreună cu aerul tare respiri deopotrivă frumuseţea cea închipuită de Dumnezeu şi aşezată aici ca o arvună a Raiului şi binecuvântările rugăciunii celei care ţine lumea. 










10 februarie 2014

O cafea în aşteptare. Totul


E târziu pentru cafeluţă, dar cu toate astea, vă invit s-o gustaţi. 
Nu m-am hărnicit să postez, n-am simţit nevoia să mă apropiu de computer după trei zile petrecute la Mănăstirea Oaşa, fără telefon, fără internet, doar cu duhul păcii locului şi-al rugăciunii vieţuitorilor, care te-acoperă luminos şi blând, ca o aripă de înger...

Astăzi, o poveste despre dragoste şi altruism, povestea lui Leo şi a prietenului lui, Toma.




Sursa foto - Google

Micuţul Leo, şchiop de un picior şi Toma au ajuns la un centru pentru copii abandonaţi în aceeaşi zi, la câteva luni după naşterea lor. Au crescut unul lângă altul, lipsiţi de dragostea mamelor care i-au adus pe lume, dar bine îngrijiţi de lucrătoarele din centru. 
Toma îl ajuta pe Leo, îi era mereu alături, îl mângâia când îi era frică, îl aştepta în timpul plimbărilor, se juca cu el când ceilalţi copii îl dădeau la o parte pentru handicapul lui, îl făcea să râdă, spunându-i poveşti hazlii. La şcoală, colegii îl ironizau mereu şi îl brutalizau adesea pe Leo, dar Toma ştia să-i pună la punct, pentru că era inteligent şi robust deopotrivă: cel mai bun la învăţătură din clasă şi cel mai sprinten din curte.
La Centru veneau deseori familii care făceau cunoştinţă cu copiii, îi scoteau la masă în oraş, făceau plimbări lungi, purtau discuţii, toate acestea în vederea unei posibile adopţii. 
De Leo nu se interesa nimeni şi din cauza aceasta Toma găsea mereu scuze în a refuza întâlnirile care i se propuneau. Ieşise doar de două ori cu un medic şi soţia sa, doi oameni blânzi, care vorbeau foarte frumos şi erau foarte atenţi cu el. 
În dupămasa aceea, doamna de serviciu îl chemă pe Toma în biroul directoarei. Acolo, medicul şi soţia sa îl aşteptau. Inimioara lui Toma începu să bată tare şi se pomeni cu medicul lundu-i mânuţele într-ale sale şi spunându-i, privindu-l în ochi: "Toma, noi te-am îndrăgit foarte mult...ai vrea să vii să locuieşti cu noi pentru o vreme? Dacă îţi place, ai putea să rămâi pentru totdeauna, să fii copilul nostru...". 
Toma rămase fără cuvinte. Faţa i se lumină, ochii i se umplură de lacrimi...Să aibă o mamă şi un tată ca toţi copiii? Oare era posibil? "Oh, da...da, domnule!" şopti el...Dar bucuria din ochi i se stinse în clipa următoare. Medicul tresări. O umbră se aşeză pe chipul copilului; dacă el pleca, cine mai avea de grijă de Leo? "Vă mulţumesc mult, domnule...dar nu pot veni!" şi smulgându-se din mâinile doctorului, o luă la fugă înspre camera lui.
La puţină vreme după întâmplare, medicul veni să-l vadă, însoţit de una dintre îngrijitoare. Îl găsi pe Toma ajutându-l pe Leo să-şi pună gheata specială. "Pentru el nu ai vrut să vii să locuieşti cu noi, nu-i aşa?", îl întrebă doctorul, mângâindu-i creştetul încă aplecat în încercarea de a-l încalţa pe Leo. 
Toma s-a ridicat, privindu-l în ochi pe domnul cel bun: "Ştiţi?...eu sunt tot ce are el pe lume!".

Cu siguranţă, există şi cineva pentru care tu eşti tot ce are pe lume.

(O poveste după Bruno Ferrero)




3 februarie 2014

O cafea în aşteptare. Bobul de grâu


Bună dimineaţa la cefeluţă!
Astăzi o să servim una cu...cereale! :)


sursa - Google

Un bob de grâu se ascunse în hambar.
Nu voia să fie semănat
Nu voia să moară
Nu voia să fie sacrificat.
 Voia să scape.
Nu îl interesa defel să devină pâine
Nici să fie adus la masă, 
Nici să fie binecuvântat şi împărţit.
Nu şi-ar fi dat viaţa în ruptul capului, 
Nu şi-ar fi dat pentru nimic în lume bucuria.
Într-o zi sosi tăranul,
Şi cu praful din hambar
Mătură şi bobul de grâu.



Related Posts with Thumbnails