Gând bun!

"Viaţa este o surpriză. Dacă trecem pe lângă oameni fără să-i privim cu dragoste pierdem zâmbetul lor. Privirea este o chemare, o staţionare în suflet. Iubirea nu e doar ceea ce dă inima, ci ceea ce dă glasul, privirea, mâna pe care o întinzi.
Nu ai nevoie de multe ca să fii fericit; un cântec şi puţin infinit. 
Lumea e făcută din foarte puţin. Oricât de palidă ar fi ziua totul este trecător. Adormi, te trezeşti. Aproape, departe sunt doar nişte valori date de minte. Cântec de pace, cântec de război. Arme pentru vorbe.
Când trec anii, ce lasă în urma lor? Geamuri fumurii. Ne jucăm cu dragostea, de-a dragostea. 
Zâmbetul este atunci când colţurile gurii sunt dulci în sus. Chiar dacă uneori mai coboară, acel contur al buzelor este într-un balans. Şi nu se poate stinge în întuneric. Şi ochii ştiu să surâdă. Şi mâinile. Totul în toate."
(părintele Hrisostom Filipescu)

Nu, azi nu e zi de bilanţ. Căci, în opinia mea, bilanţul e un necesar al fiecărei zile, ca să te împaci tu cu tine, cu alţii, cu Doamne. Azi e zi de mulţumire, de recunoştinţă, de bucurie. 
Sunt bucuroasă pentru tot ce am, pentru tot ce am primit. Pentru oamenii dragi de lângă mine, pentru prilejuri, pentru întâmplări. Pentru mama. 
Sunt uşor tristă gândind la iubiţii sufletului meu pe care i-am pierdut...dar locul lor e mereu cald în inima mea. Sunt tristă pentru întâmplările şi întâlnirile mai puţin bucuroase pe care le-am trăit şi care încă străjuiesc ca o umbră clipele în care privesc înlăuntrul meu. Dar peste tot şi toate, azi pot să aştern bucurie...pentru că de-a lungul drumului acestuia minunat care e viaţa, Cineva m-a învăţat să am, întâi de toate, nădejde.

An cu inimă plină şi bucuroasă să avem, dragii mei toţi, virtuali şi reali!
Gând bun!

Dor de Nichita

13 decembrie....ziua în care Domnul l-a chemat pe Nichita la El. 
Îl va fi strigat pe numele lui frumos, de Sfânt...îl va fi odihnit de tot zbuciumul, de toată scârba şi de toată durerea. Îi va fi sărutat, înainte de orice judecată, sufletul mare, sensibil şi frumos. 
Şi îmi doresc să îl fi putut ierta şi aşeza cu cei care mult au iubit...

În veci pomenirea lui, pe pământ, în cuvânt...!

Ce bine că eşti 

E o întâmplare a fiinţei mele

şi atunci fericirea dinlăuntrul meu

e mai puternică decât mine, decât oasele mele,

pe care mi le scrâşneşti într-o îmbrăţişare 

mereu dureroasă, minunată mereu.

Să stăm de vorbă, să vorbim, să spunem cuvinte

lungi, sticloase, ca nişte dălţi ce despart

fluviul rece în delta fierbinte,

ziua de noapte, bazaltul de bazalt.

Du-mă, fericire, în sus, şi izbeşte-mi

tâmpla de stele, până când

lumea mea prelungă şi în nesfârşire

se face coloană sau altceva

mult mai înalt şi mult mai curând.

Ce bine că eşti, ce mirare ca sunt!

Două cântece diferite, lovindu-se amestecându-se,

două culori ce nu s-au văzut niciodată,

una foarte de jos, întoarsă spre pamânt,

una foarte de sus, aproape ruptă

în înfrigurata, neasemuita luptă

a minunii că eşti, a-ntâmplării că sunt.

Nichita Stănescu 

31 martie 1933 - 13 decembrie 1983

(Grafică - Mircia Dumitrescu, portret realizat pentru Expozitia omagiala Nichita Stănescu, 2013)

Angoase

Privesc

cornul argintat al lunii

înfipt a secere

în rana deschisă a iubirii

şi cerul agonizând

răsturnat

peste sufletul tău

 

Despre Lumină şi minune

Amiază de vară. Fierbinte. 
Căldura e înnăbuşitoare sub dogoarea soarelui, iar lumina atât de puternică, încât trebuie să ţin ochii mijiţi chiar şi îndărătul ochelarilor de soare.
 Fiind doar cu gândurile mele, la pas negrăbit nici chiar de căldură, pe drumul prăfuit, mi-am închipuit cum au urcat ucenicii cu Mântuitorul azi, de Schimbarea la Faţă, pe Tabor...În ce căldură dogoritoare, în ce soare arzător, dar, mai cu seamă, înspre ce Lumină...
Am încercat să-mi amintesc Evanghelia Sărbătorii. E foarte frumoasă. E plină de simboluri, de sensuri. Şi de nădejde.
Ucenicii ştiau cine e Mântuitorul. Ştiau că e Hristosul. Fiul lui Dumnezeu. Petru, unul din cei trei, o mărturisise doar. Şi-atunci de ce oare Mântuitorul a vrut să-Şi arate, iarăşi, Slava şi dumnezeirea? Pentru ai cui ochi veşmintele Lui s-au făcut albe ca zăpada, ca cea mai curată lumină? Şi Ilie şi Moise pentru ale cui nădejdi s-au arătat ca fiind dumnezeieşti şi ei, mijlocitori de taină? Pentru ce dorinţe şi zbuciumuri şi ascunse frământări s-au îngemănat atunci pe Tabor lumile cele două - Cer cu Sfinţi, scăldat în Slavă şi Pământ, chip al Slavei cele negrăite, proşternut ei, dezvelindu-se mai adevărate şi mai măreţe ca oricând?
Pentru cei de-atunci şi pentru cei din vremea de-acum şi pentru toţi ceilalţi ce or să vină până la sfârşitul veacurilor. 
Pentru îndoiala din inimile ucenicilor, deşi aveau ştiinţa că Hristos este Domnul, pentru întărirea credinţei, tremurândă în umbra venirii încercărilor şi a lepădării, pentru lecuirea de frică, de neîndrăzneală şi de neîncredere, pentru încredinţarea dăruirii Luminii răsărite din mormânt, la fel de albă şi de adevărată cu cea de pe Tabor...
Aparent, Hristos face minunea Schimbării la Faţă pentru cei ce nu au nevoie de minuni. Pentru ucenicii care Îl cunoşteau, care văzuseră zeci de magii, după cum le numeau fariseii şi învăţaţii vremii - căci în preajma Dumnezeului ucenicilor şchiopii umblau, orbii vedeau, gângavii glăsuiau cuvinte de slavă, morţii ieşeau din morminte - pentru unii care erau atât de familiari neobişnuitului, încât puteau trece peste această întâmplare cu nebăgare de seamă şi fără luare aminte.
 Dar ucenicii se cutremură. Sunt copleşiţi. Se găsesc nevrednici pentru atâta har. Poate se întreabă: "...de ce noi?". 
Hristos vine la ei în haine de Lumină pentru că ştia toate îndoielile lor. Pentru că ştia că în miezul tăriei credinţei lor sunt totuşi slabi şi temători. Iar lor, le-a fost bine..."Doamne, bine este nouă să fim aici!...".
E ca atunci când, obosit fiind de multe ori de viaţă ori de durere ori de întrebare, cel de lângă tine îţi spune în vâltoarea frământării tale "te iubesc!". Tu vezi şi ştii că el e lângă tine şi cu siguranţă ştii că te iubeşte. Dar el ţi-o spune. Ţi-o spune atunci, ţi-o spune din vreme în vreme, ca pe-o încredinţare, ca pe o promisiune, pentru că ai nevoie. Şi tu poţi merge mai departe. 
Hristos le spune ucenicilor că îi iubeşte. 
Şi ţâşneşte Însuşi Lumină din creasta Taborului, ca ucenicii să nu se teamă când vor vedea în Întâia Zi a săptămânii mormântul gol şi lumina taborică sălăşluind pe piatra prăvălită.
 Şi mai apoi, să nu se teamă când, în vremurile cele mai de pe urmă, vrăjmaşii acelei Lumini se vor lupta să le-o scoată din suflet, cu suflet cu tot.

Iulie de dor. Mozaic şi gânduri

Vară. Iulie. Soare galben, strălucitor-arzător peste lume.
O lună plină de doruri, unele stâmpărate, altele care încă pulsează, ca o inimă mare, înlăuntru-mi.
Trăiesc vara ca pe o minune continuă. Mă bucur de ea, de soare, de adieri de vânt, de lună pe cer senin, de toropeala amestecată cu praf a zilei şi de boarea de răcoare a nopţii.
Mă bucur de lucruri petrecute în timp real şi de amintiri. 
Mă bucur de frumuseţea dezvelită în lucruri simple, dar măreţe, în flori, în gâze, în câmpuri, în apus, în răsărit, în piersici coapte, în obrazul brăzdat de secetă al pământului. 

Mă copleşeşte o senzaţie de bucurie pe care aş vrea-o fără sfârşit...Perfectul continuu...

Puterile dragostei

Dragostea este începutul lucrurilor, din dragoste se hrăneşte totul. Nimic nu se poate face, nimic nu sporeşte, nimic nu dăinuie fără dragoste: dragoste de Dumnezeu şi de om, dragoste de tot ceea ce ne străjuie şi ne întovărăşeşte viaţa aceasta atât de plină şi nesocotită.
Un val de aer uşor şi cald acoperă sufletul, îl purifică şi îl înalţă spiral în inima cerului. Prin dragoste omul călătoreşte în lumea dorurilor lui turnate de la început în cupele sufletului.

Un om, un animal, un copac, o floare, un firicel de iarbă, o gânganie cât de mică, toate sunt puse întâi să le iubeşti. Dragostea, nu folosinţă: aici este sensul existenţei lor în preajma ta. 
Cine s-a uitat odată prin aripile unui gândăcel către soare? Tot curcubeul, tot cerul Raiului s-adună în trupul unei fiinţe pe care o strivim sub pasul nostru neştiutor şi crud.
Dragostea face totul, descoperă şi înnoieşte totul; prin ea omul creşte în ştiinţă şi omenie, descoperă în afară şi sporeşte înlăuntru.

(Ernest Bernea - Treptele bucuriei)

Frânturi de gând. Caietul de la Casian

Neodihnind,

gândul rostuieşte

apropierile

...

Oglindit 

în apus

obrazul pământului 

îţi poartă paşii

pe palme.

Miroşi a iarbă şi a grâu copt

...

Vânt subţire

înfiorând desfrunzişul sufletului

şi lumina lunii

ca un colţ de lup

hulpav

pândind amintirile toate.

Eşti aici?

Casian, iulie 2015

Moare câte puțin cine..

Cine se transformă în sclavul obișnuinței

urmând, în fiecare zi, aceleași traiectorii

cine nu-și schimbă stilul

cine nu riscă

cine nu are curajul să schimbe culorile hainelor

cine nu vorbește cu oamenii pe care nu-i cunoaște

moare câte puțin.

Cine își face din televiziune un mentor

moare câte puțin.

Cine evită pasiunea

cine preferă negrul pe alb

și punctele pe “i” în locul unui vârtej de emoții,

– acele emoții care eliberează strălucirile din priviri,

surâsul din oftat și sentimentele din inimi –

moare câte puțin.

Cine nu pleacă atunci când este nefericit cu ceea ce face

cine nu riscă certul pentru incert

pentru a-și îndeplini un vis ce-l ține treaz

cine nu renunță, măcar o dată în viață,

la a primi sfaturi înainte de porni la drum

moare câte puțin.

Cine nu călătorește

cine nu citește

cine nu ascultă muzică

cine nu caută harul din el însuși

moare câte puțin.

Cine-și distruge dragostea de sine

cine nu-și permite să se lase ajutat

cine-și petrece zilele plângându-și de milă

și de ploaia care nu mai încetează

moare câte puțin.

Cine abandonează un proiect înainte de a-l începe

cine nu îndrăznește să întrebe ceea ce nu știe

cine nu răspunde când este întrebat deși știe răspunsul

moare câte puțin.

Haideți să evităm moartea în doze mici,

amintindu-ne că “a fi viu”

cere un efort cu mult mai mare decât simplul fapt de a respira.

Doar flacăra răbdării ne poate călăuzi

spre o strălucitoare fericire.

Martha Medeiros

(sursa:webcultura)

Cu drag, pentru o după-amiază de duminică minunată!

Fatalitate

Cu lascivităţi

de femeie voluptoasă

cortina de catifea

înghite scena

transformată în eşafod.

Ucis

de propriul rol

bătrânul mim

încă învaţă

să moară.

sursa Google

Unităţi de măsură

Mi-am aşezat

pentru o clipă

capul 

pe pieptul tău.

Timpul meu

se masoară

în bătăile inimii tale.

O cafea în aşteptare. Bambusul

Bună dimineaţa!

 După multă, multă vreme, Cafeluţa revine! 
Cu un gând  despre dăruire şi cu un verset din Biblie, de care mi-am amintit citind povestea:
1 Petru 5, 6 - "Deci, smeriţi-vă sub mâna cea tare a lui Dumnezeu, ca El să vă înalţe la timpul cuvenit"...


  Într-o grădină de soi, creştea un bambus cu o înfăţişare aparte. Stăpânul grădinii îl îndrăgea mai mult decât orice alt copac. An după an, bambusul creştea şi se făcea tot mai puternic şi mai frumos, deoarece ştia că Stăpânul îl iubea şi era fericit pentru aceasta.
  Într-o zi, Stăpânul grădinii se apropie de arborele său cel drag şi îi spuse:
  — Bambusul meu drag, am trebuinţă de tine.
  Minunatul copac simţi că venise clipa pentru care fusese creat şi zise, cu multă bucurie:
  — Stăpâne, gata sunt. Fă din mine ce vrei. 
 Glasul Stăpânului era grav:
  — Va trebui să te tai însă pentru a putea face ceea ce vreau cu tine.
  Copacul se înspăimântă:
  — Să mă tai, Doamne? Pe mine, cel mai frumos copac din grădina ta? Nu, te rog, nu! Foloseşte-mă spre bucuria ta, Stăpâne, însă, te rog, nu mă tăia.
  — Bambusul meu drag, dacă nu te tai, nu te pot folosi.
  Peste grădină se aşternu tăcerea. Până şi vântul încetă să mai bată. Bambusul îşi plecă încetişor coroana şi murmură:
  — Doamne, dacă nu mă poţi folosi fără a mă tăia, retează-mă.
  — Bambusul meu drag, continuă Stăpânul, nu doar că trebuie să te tai, dar trebuie să-ţi retez şi crengile şi frunzele.
  — Stăpâne, ai milă de mine. N-ai decât să-mi distrugi frumuseţea, dar lasă-mi măcar crengile şi frunzele!
  — Dacă nu le tai, nu te pot folosi! Soarele îşi ascunse faţa, un fluture îngrozit îşi luă zborul. 
   Tremurând, bambusul zise încetişor:
  — Stăpâne, retează-le!
  — Bambusul meu drag, dar trebuie să fac mai mult decât atât. Trebuie să-ţi despic tulpina în două şi să-ţi scot afară inima. Dacă nu fac asta, nu te pot folosi.
  Bambusul se plecă până la pământ şi îngăimă:
  — Doamne, taie-mi tulpina şi scoate-mi şi inima.
  Astfel, Stăpânul grădinii tăie bambusul, îi reteză crengile şi frunzele, îi despică tulpina în două şi îi scoase măduva. Apoi îl duse într-un loc unde ţâşnea un izvor cu apă proaspătă, undeva în apropierea câmpurilor sale care aveau de suferit de pe urma secetei. Cu multă atenţie, legă la izvor unul dintre capetele bambusului său drag, pe celălalt îndreptându-l spre câmpul uscat.
  Apa cristalină, proaspătă şi dulce începu să curgă prin trunchiul bambusului spre câmpuri. Acolo se sădi orez şi recolta fu din cele mai bune.
  Astfel, chiar retezat şi ciopârţit, bambusul deveni o adevărată binecuvântare.
  Pe când era copacul cel frumos, bambusul trăia doar pentru sine şi îşi contempla propria frumuseţe. Retezat, rănit, desfigurat, se preschimbase într-un jgheab pe care Stăpânul îl folosea pentru a face împărăţia sa roditoare.

  Uneori, ceea ce noi numim suferinţă, Dumnezeu denumeşte prin cuvintele "am trebuinţă de tine!".

(După Bruno Ferrero - Cercuri în apă )

sursa Google

Sfântul Luca al Crimeei

Astăzi, 11 iunie, pomenirea Sfântului Luca al Crimeei

Pictor şi iubitor de frumos, pelerin neobosit şi rugător în Lavra Peşterilor de la Kiev, medic, voluntar al Crucii Roşii în războiul ruso-japonez, profesor eminent iubit de studenţii săi, chirurg de excepţie, tată şi sot, preot, monah şi-apoi episcop, exilat, urmărit, închis şi batjocorit, asuprit de comunişti până la sfârşitul pământeştii sale vieţi, prin toate aceste duioase ori tumultuoase trăiri a fost purtat de Domnul, ca de o mână nevăzută, Luca Voino Iaseneţki, doctorul şi mărturisitorul, Arhiepiscopul Simferopolului.

L-am îndrăgit pe Sfântul Luca de cum am făcut cunoştinţă. Ştiu că anume a vrut să se lase descoperit şi de mine, pentru că numai aşa mi s-au putut revela apoi o mulţime de "întâmplări", deloc întâmplătoare, în mijlocul cărora m-am aflat şi care aveau legătură cu el.
De multe ori l-am chemat în rugăciuni, de şi mai multe ori l-am strigat disperată să mă ajute, ca şi când ar fi fost în apropiere şi ar fi trebuit să intervină fizic. Niciodată nu m-am ruşinat să mă plâng lui. L-am chemat în ajutor în munca mea cu cei bolnavi, suferinzi. Ştiu că e un sfânt atât de bun şi că mereu lăcrimează pentru cei zdrobiţi de dureri şi boală şi necazuri, aşa cum a lăcrimat, într-o icoană, când ruşii au invadat Ucraina...
De prea puţine ori însă i-am mulţumit pe măsura ajutorului şi mereu i-am rămas datoare şi o să-i rămân veşnic, ca un prunc care niciodată nu e vrednic să întoarcă binefacerile şi dragostea părinţior săi, ajunse la măsura de jertfă.

Sfinte Luca, nu ne uita în rugăciunile tale pe noi, cei care ne străduim a învăţa să te iubim!

Din întâlnirile mele cu Sfântul Luca, aici:

Raiul din pustie

Am iubit pătimirea...

Scrisori inedite ale Sfântului Luca al Crimeei

Flori de gând pentru tata

Anul trecut, în Duminica Tuturor Sfinţilor sufletul tatei pleca spre marea întâlnire cu Cerul, cu Obştea Drepţilor, cu Tatăl.
Anul acesta, în Duminica Tuturor Sfinţilor, parastasul de pomenire ne-a strâns din nou, pe cei iubiţi ai lui, lângă mormânt, încercând să ne ostoim iar dorul, să-l scuturăm de lacrimi, să ni-l răcorim în boarea binecuvântată a rugăciunii.
Mă gândeam, văzând cum se adună lumea pe o căldură toropitoare, că tata a fost un om iubit de mulţi. 
Şi nu numai obligaţia ori rânduiala ce se cerea împlinită i-a scos pe cunoscuţii lui din casă, ci şi dorinţa şi dragul de a mai (pe)trece, încă o dată, o rugăciune împreună. Căci am simţit, ascultând cântările slujbei, că marea taină a întâlnirii lumilor - cea văzută ochilor cu cea din ghicitură - se revelează acolo, lângă mormânt, se arată, şi ne arată mai uniţi şi mai legaţi în tainică urzeală de Duh decât am fi crezut că suntem când cei dragi mai erau încă printre noi...
Mult m-am mângâiat, în curgerea vremii de după plecarea tatei, cu cuvântul Părintelui de la înmormântare. Acum, Părintele nostru nu ne-a putut fi aproape prin grai viu, prin prezenţă, dar mi-a dăruit cu puţine zile înainte de parastas, printr-o împrejurare binecuvântată, cuvântul lui scris, care fusese rostit la înmormântarea altui tată...

"Cuvântul meu nu este şi nu se vrea a fi unul care să vă scoată mai multe lacrimi decât cele pe care, în sine, plecarea celui iubit vi le-a scos. Ci voiesc a vă aduce mângâierea pe care, prin cântare şi cuvânt, Biserica încearcă să o pună la inima dumneavoastră.
Aţi remarcat că s-au cântat cuvintele "Binecuvântat eşti, Doamne, învaţă-ne pe noi îndreptările Tale!...", cuvinte care, repetate, constituie una din cele mai adânci cântări ale înmormântării. Iată dar, la vreme de tristeţe şi durere, Dumnezeu ne învaţă aşa cum altă dată, pe Crucea Golgotei, altarul Jertfei Sale întru care noi toţi am primit arvuna Învierii, Hristos învăţa despre Împărăţia Cerului. Până în ultima clipă, cea mai din urmă, promisiunea adresată unuia dintre oameni a fost: "Astăzi vei fi cu Mine în Rai!"
Ce ne învaţă aşadar Hristos astăzi, dinaintea trupului atins de moarte? Că aceasta atinge doar plămada de lut, că moartea - care dintâi prin boală şi-a făcut simţită prezenţa - poate atinge alcătuirea de carne, dar nu şi pe cea de duh.
...
Desigur că ne va fi mai greu la întoarcerea de la cimitir. Dar vreau să avem împreună convingerea, credinţa, că nu l-am dus pe un ultim drum, ci spre puntea săpată în pământ, pentru ca Cerul să îl primească. 
Dacă ochii noştri duhovniceşti ar fi mai atenţi la cele ce se întâmplă, am vedea că, cu fiecare groapă săpată în pământ, o fantă de lumină sfărâmă tristeţea cerului, luminând şi tristeţea noastră..."
(Din volumul De ce eşti trist, popor al Învierii? - Părintele Constantin Necula)

Tată, nu mai sunt atât de tristă...însă mi-e un dor nesfârşit de tine!
Hristos a înviat, tată!
Te iubesc!

Dar de Duh

Aştept Sărbătoarea Rusaliilor ca pe o primenire. Deşi din pricina mulţimii copleşitoare a grijilor pământeşti n-am ajuns la spovedit, aştept ca azi să mă împărtăşesc de Duh. 
De duhul zilei, al Sărbătorii, de dragul Domnului, de bucuria mestecenilor ce vor împodobi intrândul Bisericii, icoanele şi altarul. De amintirea dragă şi blândă a bunicii pe care o chema Rozalia. De frumuseţea Liturghiei din zi de mare Praznic. 

Binecuvântat, Desăvârşit şi Desăvârşitor, Arzător, Luminos, Preafrumos, Duhul Sfânt va fi-mpărţit mulţimilor...
Ale Tale, Doamne, dintru ale Tale!

sursa Google

Doamne, Cel ce ai trimis...
Sub limbile de foc ale Rusaliilor

Duminică în pace şi cu dar de bucurie!

Hristos S-a înălţat!

Hristos S-a înălţat!

sursa Google 

Înălţatu-Te-ai întru slavă, Hristoase, Dumnezeul nostru, bucurie făcând ucenicilor, cu făgăduinţa Sfântului Duh încredinţându-se ei, prin binecuvântare, că Tu eşti Fiul lui Dumnezeu, Izbăvitorul lumii

(Troparul Înalţării)

Cu drag, răsfoind, aducere-aminte...

Poveste cu un soldat şi alte amintiri
Înălţarea Domnului. Ziua eroilor

Dorinţă

Osândind

cotropitoare patimi,

ochiul meu orb

de ne-nţelegere

s-a luminat strigând :

“Doamne..., să văd!”

Jurnal de femeie simplă (9)

E sfârşit de săptămână şi Jurnal, e vreme mohorâtă, numai bună de aşternut gânduri, de ascultat muzică, de citit. De lenevit.

Pentru astăzi:
Sâmbătă, 16.05.2015, ora 19
Afară...vreme închisă, timp capricios care se schimbă de la un ceas la altul, acum e soare, apoi în scurt timp vânt, nor şi ploaie; parcă niciodată n-a fost vremea atât de schimbătoare 
Mă gândesc...că aş putea să-mi ţin un jurnal adevărat, ca în adolescenţă; mi-ar fi plăcut să citesc ce scriam şi ce gândeam atunci, de ce probleme existenţiale :) mă loveam şi cum vedeam rezolvarea lor; dar e doar un gând
Din locurile din care învăţăm...de la viaţă, pur şi simplu...
Sunt recunoscătoare pentru...oamenii pe care Dumnezeu i-a pus în jurul meu, pentru dragostea şi grija lor, pentru că în vreme de sufocare sufletească ei îmi sunt gura de aer proaspăt care mă ajută să respir mai uşor
Din bucătărie...a fost ciorbiţă de pui cu borş şi mult leuştean şi tocană de cartofi noi; parcă aş mânca ceva dulce, dar n-o să mă hărnicesc; îmi fac imediat un ceai bun, cu miere
Citesc...în continuare Omul care călătorea singur, de Virgil Gheorghiu
Ceea ce aştept (sper)...ca problemele de sănătate ale mamei să se rezolve cu bine; m-au speriat şi m-au pus pe gânduri
Ce mai meşteresc...am reuşit să schiţez o pânză, ar trebui să pun culoarea, poate mâine, poimâine
Ascult...muzică country, pentru că mi-era dor; Randy Travis, Don Williams...pe balade country aş putea să plâng cel mai bine, aşa cum la fel de bine aş putea dansa, domol, legănat, amintindu-mi amintiri...
În casă...s-a răcorit, o să-mi prindă bine ceaiul
Unul din lucrurile preferate...mirosul de liliac înflorit, plutitor peste tot; mai e puţin timp în care pot să mă bucur adulmecându-l, florile sunt pe trecute
Un citat pentru astăzi..."A se dărui pe sine nu se poate face din fanatism sau din ambiţia de a se impune, nici ca obligaţie apăsătoare sau ca jertfă crispată. Se poate face numai liber, cu veselie şi din iubire. Şi atunci fericirea mea este aici: ca umbra iubirii mele." (Phil Bosmans)
Aici e o imagine pe care vreau să o împărtăşesc...

cu soare şi vară şi amestec de culoare...de toate mi-e teribil de dor

Duminică plină de multă pace şi iubire!

Zbor străin

Te-am născut pentru durere, 

gând al meu, 

zdrobit mereu 

de ţesăturile minţii,

mereu înfrânt, 

ca un zbor cu aripi străine.

Jurnal de femeie simplă (8)

E sâmbătă şi Jurnal...nu mi-am mai aşternut demult gândurile...Taniuşa, mulţumesc de prilej!

Pentru astăzi:
Sâmbătă, 9 mai 2015, ora 17
Afară...e soare şi linişte şi adie uşor vântul
Mă gândesc...pe unde o fi dat buzna în casă mulţimea de furnici care mi-a invadat biroul! :) Unele tocmai îmi explorează tastatura, altele mărşăluiesc pe ghiveciul orhideei; iar eu trebuie să mă gândesc cum scap de ele, dacă s-ar putea fără violenţă :)
Din locurile din care învăţăm...din cărţi...cred că am mai spus-o
Sunt recunoscătoare pentru...vremea bună; pentru zilele pe care le-am putut petrece afară, în natură, desfătându-mă de frumuseţea ei
Din bucătărie...supă cu tăiţei de casă şi lasagna de pui; ieri am făcut pentru prima oară în viaţa mea "lapte de pasăre"! :)
Citesc...Omul care călătorea singur - Virgil Gheorghiu; tot ce am citit de acest autor mi-a plăcut mult (Tatăl meu, preotul care s-a urcat la cer, Ora 25, Cum am vrut să mă fac sfânt) 
Ceea ce aştept (sper)...să se lămurească o situaţie care îmi dă emoţii
Ce mai meşteresc...nimic; mi-e dor să pictez, dar nu am avut deloc timp în zilele şi săptămânile care-au trecut
Ascult...piuitul puişorilor de găină pe care i-am cazat într-o cutie de carton în baie, până se mai încălzeşte afară
În casă...linişte şi pace...o să aromatizez aerul îndată cu uleiul de iasomie pe care mi l-am cumpărat săptămâna aceasta, parcă mai miroase încă a ce-am gătit
Unul din lucrurile preferate...să fac poze :)
Un citat pentru astăzi...pentru că în 8 mai a fost prăznuirea Sfântul Arsenie cel Mare şi mi-a fugit gândul la Prislop, la Părintele Arsenie...
"Toate darurile închise în destinul nostru sunt îngrădite cu suferinţe şi numai la atâtea daruri ajungem, prin câtă suferinţă putem răzbi cu bucurie. Numai atât bine putem face, câtă suferinţă putem ridica de pe el. Numai atâta mângâiere putem aduce între oameni, câtă amărăciune putem bea în locul celor pe care vrem să-i mângâiem. 
Atâta strălucire va arăta iubirea de Dumnezeu şi de oameni în noi, sau atât de puternice vor fi mila şi adevărul în noi, câtă văpaie de ură înfruntăm bucuroşi pentru Dumnezeu şi oameni." (Părintele Arsenie Boca, Cărarea Împărăţiei)
Aici e o imagine pe care vreau să o împărtăşesc...

cea mai bună mamă adoptivă :)

Seară lină şi duminică în pace, vă doresc cu drag!

Sara pe deal...

...din acelaşi ciclu cu Lună de mai :)

Enjoy!

Lună de mai

Seară tihnită de mai, cu lună...O lună de care nu m-am putut despărţi :)

Mozaicul lunii Aprilie

Aprilie a fost o lună frumoasă şi plină. 
Cu bucurii, cu călătorii, cu aduceri aminte dragi, cu umbre de durere şi tristeţe, cu ploaie, cu soare, cu zăpadă. Cu Sărbătoare. Cu frumuseţe.

"Viaţa ne dăruie o seamă de frumuseţi de care, dacă le ştim culege, ne încântăm fiinţa, cu care învingem urâtul şi poverile.

Iată, zorile se arată, cântecul luminii şi al păsărilor începe, apele aleargă scânteind, musteşte viaţa în tot locul. 

Câte făpturi atâtea minuni, atâtea îndemnuri.

Câtă frumuseţe e în lumea aceasta! Păcat că omul de azi nu mai are timp să o vadă..."

(Ernest Bernea - Îndemn la simplitate)

Să avem o lună mai cu cer senin în suflet, plină de culoare şi bucurie!

Pe "acoperişul Mărginimii". Duminica Mironosiţelor la Mănăstirea Măgura

 Drumul şerpuieşte când prin sate, când pe plaiuri, când anevoios, prin pădure. Şi parcă nu se mai isprăveşte, căci de nerăbdarea popasului am impresia ca merg de mult prea multă vreme. Dincolo de Jina Mărginimii, spre Şugag, pe o costişă lină, însorită, se arată Mănăstirea. Loc de taină şi rugăciune, loc de odihnă şi rucodelie, troienită de ierni grele ori încălzită de soare blând şi auriu, măreaţă ca brazii, dar deopotrivă delicată ca lumina străvezie ce străbate desişul şi freamătul lor. 
Zveltă. Frumoasă. Dârză. Mănăstirea Măgura.
Dinlăuntru, răzbătând în pridvor, glas îngeresc rosteşte Psalmii Utreniei...

 "Dumnezeule, Dumnezeul meu, pe Tine Te caut de dimineaţă. Însetat-a de Tine sufletul meu, suspinat-a după Tine trupul meu..."
Ah, da, de Tine, după Tine, după toate frumuseţile Tale răsărite aici, în vârf de munte, în ascuns de forfota şi ochii nepăsători şi grăbiţi ai lumii...

 Paraclisul Mănăstirii e în sărbătoare, căci Femeile Mironosiţe s-au sălăşluit aici, ocrotitoare, ca să fie povaţă şi întărire pe cale şi bucurie altor purtătoare de miruri şi rugăciune, altor jertfitoare, maicilor de la Măgura. 
Privind, îmi pare că icoana hramului e parcă mai strălucitoare. Ochii Mironosiţelor sunt vii, împletind Lumini la lumina candelei.

 După slujbă şi agapă, pe dealuri, bucuria îşi lucrează, mai departe, starea...Natura însăşi prăznuieşte, liberă, frumoasă, proaspătă.
Cerul şi pământul, fiecare pală de vânt, fiecare fir de iarbă crudă, fiecare ciripit, mestecenii subţiri, încă dezgoliţi, Cindrelul cel din depărtare sau Şureanul cel apropiat, plini de zăpadă, maicile ce suie prin păşune ca şi când s-ar urca la cer...totul se-nvăluie de o fericire dulce, suavă, drăgăstoasă, ca o îmbrăţişare de Maică.